TEST

     Centrul Școlar de Educație Incluzivă Alexandria se numără printre unitățile de învățământ declarate câștigătoare ale Concursului Național „Școală Europeană” – ediția 2026.         Potrivit listei oficiale aprobate prin Ordinul ministrului Educației și Cercetării nr. 4.350 din 7 iulie 2026, instituția noastră s-a clasat pe locul 31 la nivel național, obținând un punctaj de 165 de puncte. În total, 85 de unități de învățământ preuniversitar au primit această distincție în cadrul ediției din acest an.      Obținerea titlului „Școală Europeană” reprezintă o recunoaștere importantă a preocupării constante a instituției noastre pentru promovarea valorilor europene, dezvoltarea educației incluzive, implementarea proiectelor și parteneriatelor internaționale, precum și pentru crearea unor oportunități educaționale moderne și relevante pentru elevii noștri. Concursul evidențiază unitățile de învățământ care integrează dimensiunea europeană în dezvoltarea lor instituțională și valorifică rezultatele proiectelor europene în activitatea școlară.         Această performanță este rezultatul muncii, implicării și colaborării întregii comunități școlare. Adresăm felicitări și mulțumiri cadrelor didactice, elevilor, părinților, partenerilor educaționali și tuturor celor care au contribuit la realizarea activităților și proiectelor ce au stat la baza acestei reușite.      Titlul obținut ne onorează și, în același timp, ne motivează să continuăm construirea unei școli incluzive, deschise, inovatoare și conectate la valorile și practicile educaționale europene.         Felicitări întregii comunități a Centrului Școlar de Educație Incluzivă Alexandria!                                                                                                    Suntem Școală Europeană 2026!   LISTĂ 85 de școli au câștigat titlul „Școală Europeană” în 2026. Ministerul Educației a publicat clasamentul complet

Există o întrebare pe care aproape orice profesor o pune de mai multe ori pe zi. „Ai înțeles?” Și, de cele mai multe ori, răspunsul vine imediat. „Da.” Elevul începe să lucreze. După câteva secunde ridică mâna. — Nu știu ce trebuie să fac. Este o situație atât de obișnuită, încât nici nu ne mai surprinde. De multe ori o punem pe seama neatenției sau a lipsei de interes. Dar, de fapt, întrebarea este dacă răspunsul „da” ne spune cu adevărat că elevul a înțeles. Uneori, cele mai interesante idei apar atunci când analizezi munca altora. Așa s-a întâmplat și în timpul procesului de peer review al modulului despre strategiile de comunicare, realizat în cadrul proiectului european EduBLOOM – Growing Inclusive Practices Through Digital Innovation. Printre strategiile prezentate, una mi-a atras în mod special atenția: modul în care verificăm dacă un elev a înțeles cu adevărat ceea ce i-am explicat. Cu cât am reflectat mai mult la această idee, cu atât mi-am dat seama că întrebarea „Ai înțeles?” ne oferă, de multe ori, doar o falsă senzație de certitudine. De ce răspund copiii „da”, chiar dacă nu au înțeles? Există mai multe explicații. Unii copii cred sincer că au înțeles. Abia în momentul în care trebuie să înceapă activitatea își dau seama că nu știu de unde să pornească. Alții nu vor să recunoască faptul că nu au înțeles. Le este teamă să nu pară nepregătiți în fața colegilor sau să nu creadă profesorul că nu au fost atenți. Sunt și elevi care au nevoie de câteva secunde în plus pentru a procesa informația. În timp ce profesorul întreabă „Ai înțeles?”, ei încă încearcă să organizeze mental ceea ce tocmai au auzit. Se întâmplă și ca un copil să fi reținut doar o parte din explicație. Poate a înțeles scopul activității, dar nu și pașii pe care trebuie să îi urmeze. Sau a fost atent la începutul explicației și a pierdut exact informația esențială de la final. Așa că răspunsul „da” nu este întotdeauna o confirmare a înțelegerii. Uneori este doar sfârșitul explicației. Cum putem verifica dacă un elev a înțeles? Cercetările din domeniul educației arată că înțelegerea este verificată mult mai eficient atunci când elevul este implicat activ, nu atunci când răspunde cu „da” sau „nu”. În loc de: „Ai înțeles?” am putea încerca întrebări precum: Aceste întrebări nu sunt un test și nici o modalitate de a-l pune pe elev într-o situație dificilă. Sunt o modalitate prin care profesorul poate vedea dacă mesajul transmis a fost înțeles așa cum și-a propus. Uneori descoperim că explicația a fost suficient de clară. Alteori observăm că un singur cuvânt a fost interpretat greșit sau că elevul a ratat exact informația esențială. Iar acesta este momentul în care putem interveni, înainte ca neînțelegerea să se transforme în frustrare. Înțelegerea nu se verifică prin răspuns, ci prin acțiune Un elev poate spune că a înțeles și totuși să nu poată începe activitatea. În schimb, atunci când poate reformula cerința cu propriile cuvinte, poate explica primul pas sau îl poate realiza fără ajutor, profesorul primește o informație mult mai valoroasă decât un simplu „da”. Verificarea înțelegerii nu înseamnă să îi prindem pe elevi că nu au fost atenți. Înseamnă să identificăm la timp eventualele neclarități, să le clarificăm și să le oferim șansa de a porni cu încredere în activitate. O schimbare mică, cu efecte mari Nu este nevoie să renunțăm la întrebarea „Ai înțeles?” Problema apare atunci când aceasta este singura modalitate prin care verificăm înțelegerea. O schimbare aparent minoră – să îi cerem elevului să reformuleze instrucțiunea, să explice primul pas sau să demonstreze ce are de făcut – poate preveni multe blocaje, frustrări și situații în care concluzionăm prea repede că „nu a fost atent”. Poate că data viitoare când un copil spune: „Nu știu ce trebuie să fac.” problema nu este lipsa de atenție. Poate că este doar un semn că noi am verificat dacă a auzit, nu dacă a înțeles.

„Este un copil violent.” Este o afirmație pe care o auzim frecvent în școli și care, de cele mai multe ori, nu este spusă cu rea intenție. Încercăm să descriem un comportament pe care îl observăm repetat și căutăm cuvinte care să surprindă gravitatea situației. Totuși, între un copil care manifestă comportamente agresive și un copil violent există o diferență importantă. Nu este doar o nuanță de limbaj, ci o diferență care influențează felul în care înțelegem comportamentul și, implicit, modul în care alegem să intervenim. Dezvoltarea modulului Managing Aggressive Behaviours in Schools, în cadrul proiectului EduBloom, a fost pentru mine un bun prilej de a reflecta asupra acestei diferențe. Am recitit literatura de specialitate, am analizat cercetările din domeniu și am discutat numeroase situații întâlnite în școală. Cu cât am aprofundat mai mult subiectul, cu atât mi-a devenit mai clar că primul pas în gestionarea comportamentelor agresive nu este alegerea unei tehnici de intervenție, ci modul în care definim ceea ce vedem. În practica educațională, comportamentul agresiv este adesea primul lucru care ne atrage atenția. Este firesc. Profesorul trebuie să reacționeze rapid, să protejeze ceilalți elevi și să readucă activitatea clasei într-un cadru de siguranță. Există momente în care nu avem timp pentru analize elaborate, iar intervenția imediată este absolut necesară. Însă, după ce situația este stabilizată, merită să ne acordăm câteva minute pentru o întrebare care schimbă complet perspectiva: ce încerca acest comportament să rezolve pentru copil? Două comportamente aparent identice pot avea mecanisme complet diferite. În spatele unei lovituri se poate afla frustrarea unui elev care nu știe încă să o exprime în cuvinte, reacția impulsivă a unui copil copleșit senzorial, interpretarea greșită a unei interacțiuni sociale sau încercarea de a evita o sarcină percepută ca imposibilă. Uneori este vorba despre lipsa unor abilități de autoreglare, alteori despre dificultăți de comunicare sau despre experiențe anterioare care au învățat copilul că aceasta este singura strategie eficientă. Din exterior, vedem același comportament. Din interior, însă, motivele pot fi profund diferite. Acesta este și motivul pentru care aceeași intervenție nu produce întotdeauna aceleași rezultate. Dacă privim toate comportamentele agresive ca fiind expresia aceleiași probleme, vom aplica, inevitabil, aceleași soluții. Iar atunci când acestea nu funcționează, concluzia este adesea că „elevul nu vrea să se schimbe”. În realitate, este posibil ca intervenția să nu fi răspuns funcției pe care acel comportament o îndeplinea. Această perspectivă nu înseamnă că minimalizăm agresivitatea și nici că renunțăm la reguli sau consecințe. Dimpotrivă. Școala are responsabilitatea de a oferi un mediu sigur pentru toți elevii, iar comportamentele care pun în pericol siguranța celorlalți trebuie oprite ferm și consecvent. Dar intervenția educațională nu se poate încheia în momentul în care comportamentul s-a oprit. Dacă un copil a lovit pentru că nu știa cum să își exprime frustrarea, obiectivul nostru nu este doar să reducem frecvența loviturilor, ci să îl învățăm cum poate comunica altfel. Dacă a reacționat agresiv pentru că era copleșit, va avea nevoie să învețe să recunoască primele semne ale tensiunii și să solicite o pauză înainte ca situația să escaladeze. Dacă nu înțelege regulile unei interacțiuni sociale, va avea nevoie de sprijin pentru a exersa comportamente alternative, nu doar de explicații despre ceea ce nu are voie să facă. Altfel spus, nu este suficient să eliminăm un comportament; trebuie să construim unul care să îl înlocuiască. Poate că aceasta este una dintre cele mai importante idei cu care am rămas după dezvoltarea acestui modul. În educație, diferența dintre a descrie un copil și a descrie un comportament este mai mult decât o alegere de vocabular. Este o alegere care ne influențează așteptările, deciziile și relația pe care o construim cu elevul. Pentru că un comportament agresiv poate fi schimbat. O etichetă, în schimb, riscă să îl urmeze pe copil mult timp după ce comportamentul a dispărut.