Blog

Există o întrebare pe care aproape orice profesor o pune de mai multe ori pe zi. „Ai înțeles?” Și, de cele mai multe ori, răspunsul vine imediat. „Da.” Elevul începe să lucreze. După câteva secunde ridică mâna. — Nu știu ce trebuie să fac. Este o situație atât de obișnuită, încât nici nu ne mai surprinde. De multe ori o punem pe seama neatenției sau a lipsei de interes. Dar, de fapt, întrebarea este dacă răspunsul „da” ne spune cu adevărat că elevul a înțeles. Uneori, cele mai interesante idei apar atunci când analizezi munca altora. Așa s-a întâmplat și în timpul procesului de peer review al modulului despre strategiile de comunicare, realizat în cadrul proiectului european EduBLOOM – Growing Inclusive Practices Through Digital Innovation. Printre strategiile prezentate, una mi-a atras în mod special atenția: modul în care verificăm dacă un elev a înțeles cu adevărat ceea ce i-am explicat. Cu cât am reflectat mai mult la această idee, cu atât mi-am dat seama că întrebarea „Ai înțeles?” ne oferă, de multe ori, doar o falsă senzație de certitudine. De ce răspund copiii „da”, chiar dacă nu au înțeles? Există mai multe explicații. Unii copii cred sincer că au înțeles. Abia în momentul în care trebuie să înceapă activitatea își dau seama că nu știu de unde să pornească. Alții nu vor să recunoască faptul că nu au înțeles. Le este teamă să nu pară nepregătiți în fața colegilor sau să nu creadă profesorul că nu au fost atenți. Sunt și elevi care au nevoie de câteva secunde în plus pentru a procesa informația. În timp ce profesorul întreabă „Ai înțeles?”, ei încă încearcă să organizeze mental ceea ce tocmai au auzit. Se întâmplă și ca un copil să fi reținut doar o parte din explicație. Poate a înțeles scopul activității, dar nu și pașii pe care trebuie să îi urmeze. Sau a fost atent la începutul explicației și a pierdut exact informația esențială de la final. Așa că răspunsul „da” nu este întotdeauna o confirmare a înțelegerii. Uneori este doar sfârșitul explicației. Cum putem verifica dacă un elev a înțeles? Cercetările din domeniul educației arată că înțelegerea este verificată mult mai eficient atunci când elevul este implicat activ, nu atunci când răspunde cu „da” sau „nu”. În loc de: „Ai înțeles?” am putea încerca întrebări precum: Aceste întrebări nu sunt un test și nici o modalitate de a-l pune pe elev într-o situație dificilă. Sunt o modalitate prin care profesorul poate vedea dacă mesajul transmis a fost înțeles așa cum și-a propus. Uneori descoperim că explicația a fost suficient de clară. Alteori observăm că un singur cuvânt a fost interpretat greșit sau că elevul a ratat exact informația esențială. Iar acesta este momentul în care putem interveni, înainte ca neînțelegerea să se transforme în frustrare. Înțelegerea nu se verifică prin răspuns, ci prin acțiune Un elev poate spune că a înțeles și totuși să nu poată începe activitatea. În schimb, atunci când poate reformula cerința cu propriile cuvinte, poate explica primul pas sau îl poate realiza fără ajutor, profesorul primește o informație mult mai valoroasă decât un simplu „da”. Verificarea înțelegerii nu înseamnă să îi prindem pe elevi că nu au fost atenți. Înseamnă să identificăm la timp eventualele neclarități, să le clarificăm și să le oferim șansa de a porni cu încredere în activitate. O schimbare mică, cu efecte mari Nu este nevoie să renunțăm la întrebarea „Ai înțeles?” Problema apare atunci când aceasta este singura modalitate prin care verificăm înțelegerea. O schimbare aparent minoră – să îi cerem elevului să reformuleze instrucțiunea, să explice primul pas sau să demonstreze ce are de făcut – poate preveni multe blocaje, frustrări și situații în care concluzionăm prea repede că „nu a fost atent”. Poate că data viitoare când un copil spune: „Nu știu ce trebuie să fac.” problema nu este lipsa de atenție. Poate că este doar un semn că noi am verificat dacă a auzit, nu dacă a înțeles.

Când auzim „Erasmus+”, ne gândim aproape instinctiv la mobilități, vizite de studiu și întâlniri internaționale. Sunt partea cea mai vizibilă a unui proiect și, fără îndoială, una dintre cele mai atractive. Dar nu toate proiectele Erasmus+ arată așa. Unele încep cu un document gol. Cu o idee. Cu multe întrebări. Și cu dorința de a construi ceva care să rămână și după ce proiectul se încheie. EduBloom este un astfel de proiect. Nu are mobilități. Nu presupune bagaje făcute în grabă, aeroporturi sau fotografii de grup în fața unor obiective turistice. În schimb, are multe ore de documentare, cercetare, scris, rescris și colaborare între specialiști din mai multe țări. Este genul de proiect în care cea mai mare parte a muncii nu se vede. Dar este, poate, cea care contează cel mai mult. În ultimele luni, fiecare partener a avut responsabilitatea dezvoltării unui modul de formare într-un domeniu în care are experiență și expertiză. CSEI Alexandria a dezvoltat modulul dedicat gestionării și redirecționării comportamentelor agresive. Colegii noștri din celelalte organizații au dezvoltat module despre dezvoltarea socio-emoțională, provocările senzoriale și strategiile de comunicare. Ne-am propus ca materialele să nu fie doar bine documentate, ci și cu adevărat utile profesorilor. De aceea, fiecare modul include lecții teoretice, răspunsuri la întrebări inspirate din situații reale din școală, activități practice (Call to Action) și întrebări de autoevaluare. Am vrut însă să mergem puțin mai departe. Fiecare modul este însoțit și de un podcast. Pentru că, uneori, este mai ușor să asculți o conversație în drum spre serviciu, în mașină sau în timp ce faci alte lucruri, decât să găsești timp pentru încă un material de citit. În perioada următoare începe editarea înregistrărilor și adăugarea subtitrărilor, astfel încât aceste resurse să fie cât mai accesibile. Trebuie să recunoaștem faptul că podcasturile ne-au scos din zona de confort. Documente am mai făcut. Podcasturi… mai puțin. Să vorbești despre ceea ce faci pare simplu. În realitate, înseamnă să îți expui ideile, experiența și modul de a gândi în fața altor profesioniști. Înseamnă să accepți că vei fi ascultat, analizat și că, inevitabil, vor exista și voci care vor spune: „Aș fi făcut altfel.” Sau: „Aici mai era loc de ceva.” Face parte din expunerea profesională. Iar dacă alegi să împărtășești ceea ce știi, trebuie să accepți că nu toți vor avea aceeași perspectivă cu a ta. Asta cere curaj. Dar este și una dintre cele mai bune căi de a crește. Și, dacă tot am ieșit din zona de confort… s-ar putea să descoperim că ne place. În această perioadă am intrat într-o nouă etapă a proiectului: peer review-ul. Fiecare modul este analizat de un alt partener, care oferă observații și sugestii de îmbunătățire. Este un proces care ne ajută să privim propriul material cu alți ochi și să îl facem mai clar, mai aplicabil și mai valoros. Poate că aceasta este, de fapt, partea cea mai frumoasă a unui proiect ca EduBloom. Nu faptul că toate materialele sunt perfecte de la început, ci faptul că există oameni care le citesc cu atenție, pun întrebări, vin cu idei și contribuie la varianta lor cea mai bună. De multe ori, când vorbim despre un proiect, ne concentrăm pe rezultatul final. Dar realitatea este că cele mai importante schimbări se produc pe parcurs. În orele de lucru pe care nu le vede nimeni. În întrebările pe care ni le punem. În paginile pe care le rescriem. În feedbackul pe care alegem să îl ascultăm. Poate că EduBloom nu este proiectul care îți umple telefonul cu fotografii din alte țări. Dar este unul dintre acele proiecte care te obligă să citești mai mult, să gândești mai profund, să îți pui întrebări și să ieși din zona de confort. Și cred că acestea sunt proiectele care lasă cea mai mare amprentă. Nu doar prin resursele pe care le creează, ci și prin oamenii care le construiesc.